(...) Serge Vasilendiuc susţine un discurs plastic din care nu lipseşte o anume voluptate "argotică". La Vasilendiuc omul-artist este instrumentul performant al facerii: lumea sa înconjurătoare se reconstituie treptat în forme solidificate, congruente. Adică "o metafizică" a realităţii, o sinteză impenetrabilă pe care omul nu o poate "inscripţiona" cu expresivitatea subiectivităţii sale demoniace. Ca "om al sudului" vede lumea ca un lucru congruent şi fericit, are o altă percepţie a cosmicului, văzut stelar, în dimensiunea lui galactică, în care fiinţa sa umană plăpândă se strecoară fără angoase. Dramele nu sunt exhibate pentru că nu au o dimensiune apocaliptică. Cosmosul său este cel al călătorului fericit, văzut solar, într-o expresivitate surâzătoare. Experienţa recentelor sale călătorii italiene îl asigură de eternitatea mediată a unei Renaşteri, prin mijlocirea sensibilităţii artiştilor italieni "ai noii obiectivităţi"
Maffay, Marcoussis, Sironi, Marini şi mai ales,
de Chirico, artişti ireductibili, cu o mare încredere în ei înşişi, în forţa lor interioară. Asemeni lor, demiurg, nu pare să aibă "complexul" frumuseţii păcătoase şi convulsive a Nordului. Şi nici nu este atins de "maladiile" subiectivităţii.
Vasile Radu, 2011
[Steaua]
(...) Aş spune că Serge Vasilendiuc pictează exact lipsa personajului, şi totuşi prezenţa sa, prin inserarea în imagini a unor elemente umane: un măr, un pepene roşu, o minge, o umbrelă, lucruri care ţin clar de activitatea noastră cotidiană. De unde vine lipsa, nu aş putea spune că vine din absenţa la propriu a omului, ci mai degrabă din faptul că toate aceste obiecte apar cumva abandonate şi suspendate în spaţiu, aproape că plutesc, iar când obiectele îşi pierd forţa gravitaţională, e clar că omul a dispărut de mult în spaţiu. Tocmai în aceste tablouri este prezent un suprarealism destul de subtil.
Roxana Pop, 2011
[Art Act Magazine]
(...) O operă valoroasă trebuie să vorbească prin sine, să se detaşeze de autorul ei, să prindă ea o viaţă proprie. Spaţiile imortalizate în drumeţiile lui Serge Vasilendiuc sunt abordate într-o manieră uşor ingenioasă, aduc aminte de naivismul lui
Henri Rousseau, dar şi de spaţiul metafizic al lui
de Chirico. Tuşa picturală este fermă, atent lucrată, cu transparenţe uneori fermecătoare prin suprapunerea de straturi cromatice. Pe de altă parte, aspiră şi spre un suprarealism, aş spune, dar cu reţinere, uşor vetust. Autorul ascunde ceva în lucrările sale, există o tăcere mută, un joc al unghiurilor, al curbelor şi al liniilor care semnifică mai mult decât locuinţele, piaţetele sau zidurile zugrăvite. Ascunde prezenţa omului, complet absent din lucrări, dar a cărui prezenţă se simte în spatele fiecărei bucăţi de piatră sau cărămidă. Însă prezenţa omului e cea care ascunde ceva sau se ascunde de ceva. Asta nimeni nu o poate clarifica, nici măcar luna, care veghează nestingherită de undeva de sus, sau de jos, dar cu siguranţă cu ochii larg deschişi.
Bogdan Bretoiu, 2011
[FlipFlop.ro]
(...) Motivul ultimelor lucrări, aduse din Italia, este
Omul, deşi despre prezenţa acestuia mărturiseşte doar fumul din horn. Este un ciclu de frumoase imagini contemplative. Distinse. În chip foarte discret se întâlnesc în ele aparentul realism cu aparenta abstracţiune. La fel, în chip rafinat, pictorul întâlneşte umbra cu lumina. În acest fel Serge Vasilendiuc întreabă despre frumuseţea lăuntrică. Deoarece aceste imagini sunt frumoase. Se compun într-o istorisire însemnată. Artistul e modest. Este o calitate frumoasă a sincerităţii. Singura. Serge este un colorist remarcabil, a stăpânit până la perfecţiune modul în care edifică construcţia cromatică a tablourilor sale. Este fascinat de multiplele realităţi. Îi este aproape Mircea Eliade, însă şi chintesenţa poloneză, familia sa, strămutarea la Cracovia. Este o posibilitate fascinantă pentru un artist de-a fi în diferite culturi simultan, a putea din ele extrage. E o creaţie fascinantă, în care se simte o amprentă importantă de trăiri şi experienţe ale artistului. Şi se mai simte sinceritatea şi veridicitatea lucrărilor sale. Cordial gratulându-i această stare de posedare, îi urez şi în continuare reuşite.
Piotr Jargusz
Cracovia, 25.XII.2008
(...) Serge Vasilendiuc nu-şi poate ascunde, alături de o generoasă disponibilitate lirică (însoţind imaginile cu texte în stil
haiku), o nostalgică invocare a obârşiilor. O face însă nu tradiţionalist, ci profund spiritualizat. Orizonturile joase ale spaţiului originar au imprimat viziunii tihna unor calme şi tandre euritmii, înserând în suprafaţă motive şi accente cromatice cu vădit rost simbolic. Cel mai adesea, invocările existenţialului sunt proiectate pe ecranul unor misterioase şi tensionate registre nocturne, încorsetând libera manifestare a luminozităţii ce emană din regnurile vegetalului sau pulsaţiile interiorităţii. O atmosferă de noapte astrală bântuie obsesiv peste imaginile convertite în figuraţii ale unui cânt mocnit, surdinizat, purificator, amintind de melodicitatea nocturnelor lui Chopin. Până şi iluminările nimbului solar cunosc sfârtecări şi adumbriri, consemnând crispări şi zăgăzuiri. În una din compoziţii, dansul exuberant a patru siluete sugerează voinţa desprinderii din chingile unor tainice oprelişti, lansându-se dezinvolt în spaţiu printre eşarfele diafane, instituite în salvatoare aripi. În sfârşit, într-o altă transpunere ne poartă printre boltirile unor superbe mătăsuiri de albastru, tulburându-ne extazul prin inserţia dramatică a orizontalei de negru pe care se decupează ardent în roşu - crucea, simbolul mântuirii...
Negoiţă Lăptoiu, 2003
[Enciclopedia Artiştilor Români Contemporani]
(...) Într-o tuşă cu note ancorate în trecutul picturii, dar care vorbeşte răspicat despre tendinţele noului mileniu, abandonat în curgerea ideilor şi imaginilor aşa cum apar acestea din subconştient, Vasilendiuc tratează nuanţele rafinate, pătrunzând în adâncul lucrurilor şi chiar dincolo de ele. Citadin şi peisagist oniric, artistul fixează stări pure, cu o forţă lăuntrică de organizare remarcabilă. E perceptibilă o metafizică în maniera unui
de Chirico, unde tonalităţile au o funcţie modernă, împinsă vizibil spre expresionism sau suprarealism, ca în lucrările cu arlechini, de o migală aproape academică, cu flori sau case. Drumul, cupolele, casa, floarea, strada compun evenimente metaforice, variate, multiplane, având ca ax curgerea timpului. Aici extazul întrece visul...
Michaela Bocu, 2001
[Adevărul de Cluj]
(...) Actualele lucrări dovedesc un demers conceptual-artistic de excepţie, artistul fiind dotat cu o serioasă cultură filozofică. Plasticianul debordează limitele artei sale, propunând o lectură gravă a misterului trecerii, a inserării fiinţei în lume. Serge Vasilendiuc îşi concepe întregul demers ca pe o lectură unică, gravă, a universului uman şi cosmic. Pictorul dovedeşte nu numai o măiestrie puţin întâlnită în utilizarea culorii, în dozarea plină de rafinament a nuanţelor, ci şi un simţ al poeticului. El îşi însoţeşte lucrările, precum autorii japonezi de
haiga (ce îmbină poezia cu plastica) cu poeme autentice ce pot fi citite nu numai ca prelungiri ale universului plastic. Pictor plin de austeritate, ce a deprins lecţia esenţialului din arta unor Juan Gris, Picasso sau Modrian, Serge Vasilendiuc este un artist plastic complex şi rafinat, a cărui evoluţie trebuie urmărită cu încredere, spre bucuria ochiului şi a minţii.
Ion Cristofor, 2000
[Curierul]
(...) Construcţia caracteristic antinomică, adânci reflecţii filozofice şi deosebita vizualizare sunt preocupările artistului Serge Vasilendiuc, cărora intenţionat le dă viaţă prin limbajul sintetizat al tablourilor. De aici rezultă o economie maximă a formei, abstracţia devenind concepţie concretă. Timpul şi spaţiul este prezent în mod caracteristic, îmbinarea culorilor se mulează tematicii. Astfel tonurile întunecate, care ilustrează adâncimea cosmosului, alternează cu tonurile vii ale astrelor strălucitoare, alteori dau năvală amintirile, iar atmosfera lucrurilor concrete poate avea semnificaţie simbolică.
Németh Júlia, 2000
[Szabadszág]
(...) Pictura sa pune în discuţie în termenii postmodernismului "arheologizarea" avangardei artistice de la începutul secolului, pornind de la Joan Miró până la neoplasticism. Răspunsul său pictural la această fundamentală mişcare de înnoire a artei de la început de veac se face frapant, ingenios, cu măiestrie compoziţională şi cromatică, recuperând sugestii plastice şi mai ales de tip spiritual în
chi reţelar. Configuraţiile astfel obţinute sunt metafore care relevă existenţa unui univers poetic, artistic propriu, de maximă frumuseţe şi autenticitate. Remarcăm antinomiile masculin - feminin, raportate cosmic, ca şi geneza vegetală ce traversează şi formele angulare ce vor să stăpânească, să ordoneze un nou univers. Situându-se într-un spaţiu mirific ce nu poate fi definit simplu ca figurativ sau nonfigurativ, pictura lui Serge Vasilendiuc are o mare putere persuasivă. Calitatea cromatică propriu-zisă este, însă augmentată de structura specială a dispunerii suprafeţelor de culoare, textura organizării tuşelor, când vehemente, când rafinate, de o preţiozitate a pastei.
Recentele lucrări ni-l recomandă pe Serge Vasilendiuc ca pe un artist nu numai deosebit de înzestrat dar şi cu o largă deschidere spirituală pe care o considerăm de bun augur.
Alexandra Rus, 2000
[Steaua]
(...) Serge Vasilendiuc ne invită la pelerinaj prin teritorii încărcate de mister şi inefabilă poezie. Concepute sub girul unor stimuli de natură cosmică:
soarele şi
luna, picturile sale solid arhitecturate plastic sunt desăvârşite cu rafinament de miniaturist. Deşi are vocaţia sintezei, nu neglijează sugestivitatea detaliului şi nuanţei. Îl interesează în mod expres jocul corespondenţelor, îi plac sinuozităţile, dar şi ruperile de ritm tranşante care potenţează disputa contrastelor. Vasilendiuc - în clară descendenţă suprarealistă şi metafizică - este un pictor imaginativ, care comunică prin forme simbolice şi metafore. Îl interesează genezele, procesul evolutiv al materiei şi vieţii care poate fi sesizat la nivelul regnurilor, al diviziunilor micro şi macro cosmice. Dar reconstituirile sale nu îmbracă ipostaze explicite prin narare, ci rămân în planul unui timp incert şi al unor iluminări extrem de sobre ce amintesc de misterul vechilor fresce şi vitralii. În cele mai multe imagini domină un aspect de interioritate ecleziastă, un duh de arhaitate, în care migrăm cuceriţi de acorduri preţioase ce se iscă din minereuri, cristale, din transparenţe acvatice sau nisipuri astrale. Spre lauda sa pune accent pe calitatea culorii, pe muzicalitatea atmosferei de ansamblu. Prin creaţia sa rafinată, profund interiorizată, Serge Vasilendiuc ne îndeamnă să iubim esenţele, acele splendori ce ţin de permanenţa vieţii şi a civilizaţiei.
Negoiţă Lăptoiu, 1999
[Adevărul de Cluj]
(...) Ambiţia sa este să obţină maximum de efecte artistice prin drastice simplificări atât în plan cromatic, cât şi formal. Vasilendiuc îşi ordonează construcţia plastică printr-o logică riguroasă, în care un loc însemnat par să aibă o serie de simboluri ce tind să devină un repertoriu emblematic pentru creaţia sa. Aspiraţia spre o artă de rafinament, în care picturalul se decantează treptat pentru a căpăta o expresie de severă spiritualitate este mai mult decât lăudabilă şi realizările de pană acum îndreptăţesc cu prisosinţă angajarea pe un asemenea traiect cutezător.
D.N. Zaharia, 1996
[Timpul]
(...) E un poet plastic al angoaselor, fără a deveni angoasant. E delicat şi plin de gravitate, din care se degajă o trăire amplă concretizată în cromatică, în care se exprimă minunat. Pasta densă, lucrată prin mişcări de arcuire dă o oarecare rigiditate expresiei peste care se suprapune bine melancolia sa poetică. L-a iubit pe Paul Klee sau numai l-a înţeles, oricum el nu se înţepeneşte aici, oscilează, dar nu din nehotărâre ci dintr-o personalitate puternică care ştie cât de multă nevoie este de tine însuşi în pictură şi că o etapă nu e o încremenire. Îi place spectacolul, pe care îl subliniază căci nu trece nepăsător prin faţa "comediei umane" din care ştie să aleagă momentul ca element component a eternităţii.
Aphrodita Theodorescu, 1995
[Monitorul]